Cred ca fiecare ne-am dezvoltat propriul mod de a-I arata lui Dumnezeu ca il iubim, si dincolo de rugaciune, de citirea Cuvantului lui Dumnezeu, de participarea la comuniune (partasie),  cred ca cel mai mult simtim ca raspundem  lui Dumnezeu in momentele de inchinare, momente in care toata dragostea, admiratia, uimirea si adorarea il au in centru pe D-zeu.

Desi cred ca de multe ori venim la biserica pentru a ne linisti sufletele si pentru a ne “incarca bateriile spirituale”, principalul obiectiv al venirii la biserica nu trebuie sa fie relaxarea noastra, ci oferirea inchinarii fata de Dumnezeu.

Observ insa ca din ce in ce mai des, timpul de inchinare din cadrul serviciilor divine este micsorat si inlocuit cu discursuri de cele mai multe ori lipsite de putere si continut si chiar netrecute prin filtrul experientei personale, ca sa nu mai spun ca sunt departe si de orice regula omiletica, fie ea si cea mai elementara. Nu vreau sa minimalizez  importanta predicarii in viata bisericii, ba chiar, as spune ca are un loc central, dar decat dezacorduri si vorbe goale, prefer sa ma inchin lui D-zeu prin cantare impreuna cu fratii. Am participat recent la un concert al lui Chris intr-o biserica din Bucuresti si pot spune ca de mult nu am mai vazut o inchinare asa reala si adevarata, fara zgomote si jocuri de lumini, ci simpla si centrata in Christos. Am fost  insa dezamagit sa vad ca atunci cand rugul s-a aprins, s-a gasit un tinerel mai plin de ravna si cam atat, sa toarne apa rece peste foc  vorbind de toate si nimic timp de vreo  40 de minute. Din pacate nu este un caz singular, ci foarte adesea speech-urile, repet  speech-urile seci  si nu predicile, iau locul inchinarii dulci prin cantare.

Ma opresc aici redand ce spunea Tozer: „Teologia ta este temelia. Suprastructura este experienţa care se ridică pe temelie. Dar în turn sunt clopotele care reprezintă gândurile tale”

Crestinii trebuiesc lasati sa bata clopotele inchinarii si sa-l cinsteasca pe D-zeu prin cantare ca urmare a experientei personale cu D-zeu.