Exsita foarte multe momente in viata cind ai impresia ca lumea nu se va misca fara prezenta ta. Si e bine, sa te crezi important, sa crezi ca toti depind de tine… Insa e foarte greu sa accepti ca lumea isi va vedea de treaba ei si fara tine.

Eh, asa am crezut si eu…. desi pentru lectia aceasta am mai dat odata extemporal si am invatat-o bine, am uitat-o dupa 12 luni. Asa se face ca saptaminile trecute ma credeam ca ma aflu pe valul ascendent si ca inca plutesc acolo sus, fara Domnul. Griji, cariera, probleme de rezolvat, telefoane, tot pachetul pentru o “persoana importanta ca mine”.

Este luni, zapada multa a inceput sa se topeasca, iar in locul ei lasa niste mari lacuri, prin care abia daca poti trece. O iau usurel spre serviciul sotiei pentru acolo este prima oprire… printre nametii “uscati”, ajung la intrarea pe autostrada. Intru in modul de “intrare pe autostrada”, accelerez sa nu incurc lumea, intru pe banda intii, la citeva secunde observ un lac imeans in fata mea… Fac repede o socoteala si vad ca dubita care venea cu viteza de pe banda a doua este destul de departe si pornesc catre banda doi…. In citeva secunde vad un logo mare in oglinda retrovizoare si in urmatoarele momente se aude o bubuitura tare.  Apoi liniste… o liniste rece si infioratoare.

In urmatoarele momente mintea mea isi revine si incepe sa proceseza… am facut accident pe autostrada. O fi rau? A patit ceva celalalt? E din cauza mea, cit de grav este? Timp de aproximativ un minut lumea s-a oprit. Din fericire nu a fost nimic grav…

Insa trecind peste asta, inteleg ca trebuie sa fiu mereu constient ca tot ce am este de la si prin Domnul meu. Fiecare suflare a mea este a Lui si El detine controlul deplin, atit in bunastare cit si in necazuri. El detine tot ce este al meu.

Asa ca nu imi mai ramine mare lucru de zis decit: