Click here to view the video on YouTube.

Băieţii de la The Marker au lansat mult aşteptata piesă My Tribe, cu care ne-au tot îmbiat vreme de aproape o lună pe media sociale. Ba că abia aşteaptă să ascultăm şi noi, ba că o sa sune superb, ba că una, ba că alta. Când am ascultat-o mi-am reamintit încă o dată de ce am rămas fan The Marker, dar mi-am reamintit deasemenea, încă o dată, că într-o melodie, mai importantă decât tehnica instrumentală este însăşi. . .melodia. Din punct de vedere al compoziţiei, strofele lasă mult de dorit şi dau impresia că au fost scrise în grabă, doar-doar s-or potrivi cât de cât cu refrenul din dotare, şi el mai mult pop decât punk-rock. De trendul cuvintelor repetitive (recunosc, cu foarte mare priză la public) s-a facut pur şi simplu abuz, între strofe şi refren neexistând diferenţe substanţiale sau contrast melodic. Şi astfel se obţine efectul “abia aştept să treacă partea asta cu strofele ca să pot să cânt la unison cu Paul “NEVAH NEVAH STOPPING”!

Bridge-ul cu backbeat pe tobe este mai mult decât previzibil şi nu dezamăgeşte anglofilii cu aversiune pentru cuvinte. Dar ca să nu mă trezesc mâine pe un altar de sacrificii umane cu o gaşcă de muzicieni virtuoşi în juru-mi gata-gata să mă transforme în kebap, trebuie să recunosc că ce mi-a placut întotdeauna la The Marker a fost ingeniozitatea şi subtilitatea (adesea criticată ca fiind exagerată, dar nu ma bag aici, sunt om finuţ) cu care jargonul bisericesc a fost înlocuit în versurile pieselor. Me and my tribe, united we stand, ’till the end. Frumos. Păcat că în final the marker ne oferă încă o compoziţie muzicală neterminată, dar care a primit un instrumental şi o producţie de nota zece. În fond ce contează să ai acoperiş deasupra capului când te imbraci ultima fitză.

Trebuie să recunoaștem însă că The Marker reprezintă, poate, revelația (cu sound, frizuri si haine trendy) mult așteptată din muzica creștină românească. O revelație care din păcate face sens doar în mediul creștin, dacă este să ieșim în muzica laică, din păcate The Marker este doar o simplă trupă comercială în marea de trupe și artiști laici. Dar acesta nu este un motiv de descurajare…, nu știu câți dintre voi își mai amintesc de trupa Take That. Ei bine, cine ar fi crezut că o astfeld e trupă poate da lumii un artist extraordinar pe nume Robbie Williams. Mă aștept la așa ceva și din partea celor de la The Marker, în special pentru chitaristul trupei. Sunt foarte curios pentru viitorul acestei trupe… Oare vom asista peste cățiva ani la un mare fenomen muzical, numit The Marker? Sau a fost doar un foc de paie lansat, de niște băiețași frumos pieptănați, în muzica creștină românească.

Pe final de review… My Tribe este o piesă interesantă, dar care îți lasă mereu impresia că ai mai auzit-o undeva și parcă, parcă sună a Hillsong

La fel cum acele vremuri simple și distinse îmi captivau sufletul, în același fel am fost surprins de acest ultim album semnat Leigh Nash. Este foarte probabil ca numele să nu vă spună mare lucru, dar cu siguranță Six Pence None The Richer vă spune și știu că de acolo ați recunoscut vocea ei.

Hymns and sacred songs este un album simplu dar în același timp elegant “&” este delicat creat din litera “g” din numele solistei. Piesele sunt din repertoriul cântărilor clasice sau sfinte și de mult apuse, în detrimentul noului și comercialului curent worship.

Soundul albumului este gratios și simplu de  descifrat. De la prima audiție vei rămîne atent și vei savura această minunăție de album.

În final, Leigh Nash a reușit să dea o nouă viață vechilor imnuri pe care le-am tot cântat din “demodatele” cărți de cântări. Vă provoc să ascultați albumul în liniste deplină, într-o zi friguroasă de iarnă, și veți observa cum totul, împreună cu vocea lui Leigh Nash, vor face să răsară mici sclipiri de rai în fața ochilor voștri.

Ei bine, acest nou album al celor de la Newsboys se poziționează cumva între aceste extreme. Fără Furler,  Newsboys parcă nu mai au acel iz de specialitate. Furler reușea să capteze publicul chiar și prin intermediul celor mai simpliste piese. Din păcate nu același lucru îl putem spune despre Tait. Vocea lui Tait este destul de comună și are foarte mult de luptat pentru a menține originalitatea Newsboys la nivelul ridicat la care a fost lăsat de către Furler.

Astfel avem un nou album worship marca Newsboys, dar fără specialitatea semnată Peter Furler. De aceea în “God’s not dead” găsim inlfuențe clasice asemătoare vremurilor apuse ale trupei DC Talk. În ansamblu Tait a reușit să facă, împreună cu Newsboys, un album bun. Nu extraordinar, dar bun. Această reușită se datorează în special simplității celor mai multe dintre piese și a soundului foarte simplist. Toate combinate te fac să reții ușor piesele și să te trezești fredonându-le.

Un alt element de excepție la acest album este și prezența lui Kevin Max la două piese. În special vă recomand piesa “I am second”.

“God’s not dead” este un album bun și merită avut în colecție, însă parcă curentul Newsboys începe să palească cuprins de marea banalității. Momentan, în formula cu Tait, au fost lansate două albume. Rămâne de văzut cum vor fi poziționați cei de la Newsboys în sufletele fanilor. Oare vor găsi un element înlocuitor pentru vocea excepțională a lui Furler astfel încât să rămână în top? Vom vedea…

Până atunci vă invit să ascultați acest album folosind playerul de mai jos:

Studio Speranța nu reprezintă un etalon în ceea ce privește inovația sau calitatea albumelor lansate pe piață. Dimpotrivă! Totuși există lucruri destul de interesante pe care oamenii de la Speranța reușesc să le surprindă și să le aducă înaintea noastră.

Acest videoclip, ce are o realizare haotică, reușește să ne prezinte parcă o mică bucată de rai. În primul rând prin simplitatea oamenilor care cântă, apoi prin mulțimea care da năvală în acea Adunare… toate acestea au trezit în mine un sentiment de nostalgie pentru muzica creștină românească simplă și liniștită dar în același timp cu un mesaj și o atmosferă aproape divină. Mi-e tare dor să ascult astfel de piese autentice, simple și cântate de oameni simpli. Din păcate azi, muzica creștină românească nu mai are nimic din autenticitatea și puterea simplității din trecut.

Recunosc că acest stil muzical nu este preferatul meu, însă modul în care se cântă în acea Adunare îți blochează pur și simplu orice argument, orice gând și orice trăire contradictorie. Piesa îți cuprinde cu totul ființa și aproape ca rămâi încremenit în fața divinității. Parca desprinse dintr-un film de Emil Kusturica, cadrele tulburatoare prin lipsa de formalitate, de podoabe inutile si de rafinament artificial, creaza acea stare care te determina sa ingenunchezi, sa lacrimezi, sa canti, sa te inchini Domnului pe masura ce vizionezi materialul.

… Sau mai simplu spus de un comentator al acestei piese de pe Youtube: ESTE O CINTARE CARE DUMNEZEU ITI UNBLA LA INIMA ,ESTE O CINTARE CARE NUPOTI SA STAI NEPASATOR FARA SA-TI DEA LACRIMILE,BRAVO SURORILOR DUMNEZEU LE-A INZESTRAT CU UN GLAS FRUMOS ,,DUMNEZEU SA LE BINECUVINTEZE,,,AMIN

Prin urmare, întrebarea mea către producătorii acestui clip este: De ce? De ce țineți atât de mult să ne umiliți inteligența și sufletul prin astfel de producții. Cine știe… poate de data aceasta vom primi și un răspuns.

Haideți totuși să facem o analiză amănunțită a acestui videoclip și să tragem o concluzie. Pentru început este bine să știți că videoclipul a fost filmat în Statele Unite ale Americii, deci ne permitem să plecăm de la premiza că banii pentru producție nu au fost realmente o problema … în cazul în care comparăm situația economică dintre SUA și România.

Presupunem, totuși, că producătorii au avut un buget frumușel pentru videoclip, dar mai ales că au mers în inima entertainementului mondial pe considerentul ca noi, consumatorii, români vom fi foarte exigenți.

Piesa

Piesa este foarte similară la strofe cu cea a lui Zucherro & Paul Young – Senza una donna. Acest lucru mi-a displăcut chiar de la prima audiție. De ce un debutant (creștin) în muzică încearcă să imite piese consacrate? Nu vom ști niciodată, dar știm cu siguranță că vor mai fi și alții. Din punct de vedere al sound-ului, piesa lasa impresia ca muzicienii care au realizat aranjamentul au fost destul de nehotărâti și că au vrut să introducă în sound fiecare instrument care le-a trecut prin minte. Dar ca și ansamblu piesa sună decent, fără prea multe lucruri de reproșat.

Versurile

Acesta este unul dintre cele mai slabe puncte ale lui Daniel Shalgau pentru această piesă. Veți descoperi aici un amalgam de afirmații fără prea multă logică, un sir de expresii ieftine care vor să construiasca o piesă cu mesaj creștin. Ei bine, nu s-a reușit aproape deloc. Să vă dau un exemplu… Prima strofă sună așa:

Merg cu inima-mi săracă,

În atelierul lui Isus.

Nu este nimic greșit până aici, însă atunci când afirmi că mergi cu ceva la un atelier, în general mergi pentru o reparație, o îmbunătățire, dar nu și Daniel, care spune mai departe așa:

Îl rog în ea să găzduiască

O capodoperă de sus.

Eu, unul, nu prea văd logica… Merg cu inima la atelierul lui Isus, ca el să găzduiască în ea o capodoperă. Nu știu, poate că în SUA, o astfel de frază are o logică, la noi însă, cu părere de rău… nu prea are.

Realizarea videoclipului

Din punct de vedere tehnic videoclipul nu are niciun elemenent interesant, pare a fi filmat la repezeală, cel mai probabil într-o sâmbătă și o duminică după biserică și după ce solistul a mers la frizer sau frizerul a venit la el, sau pur și simplu s-a întâmplat ceva cu părul său. Să vă explic…

În debutul clipului, îl vedem pe solistul vocal îmbrăcat în straie de sărbătoare, gata de petrecerea ce va începe la căminul cultural din sat (sau village). Poartă o bluză neagră cu un ornament straniu și are părul lung. Apoi ne este arătat cum se plimbă cu inima săracă, de-a lungul unui lung șir de centrale eoliene, care numai sărăcie nu inspiră, și cu părul lung. Ca în cadrul următor, brusc sa apara tuns! Acest element de-a dreptul enervant îl vedem în tot videoclipul, ba apare cu părul mai lung, ba este tuns… De ce? Vedeți minunea, părul a dispărut doar după câteva cadre:

Videoclipul nu are un story-line pertinent, de fapt nu cred ca are un story line. Pur și simplu au filmat niște cadre care au fost puse  cumva cap la cap să iasă niște imagini mișcătoare pentru aproximativ 4 minute de agonie. Sunt profund dezamăgit de această producție. Și totuși nu înțeleg de ce? …

 Simbolistica

La un moment dat, de-alungul piesei, solistul se apucă să picteze cu o pensulă și ceva vopsea roșie un fel de cruce și un fel de inimă pe un geam. Trec cu vederea faptul că geamul vibrează, iar în mișcarea sa face să răsară cameramanul și echipa din spate, dar mă leg de simbolul final care a rezultat din mâzgăliturile sale.  Trei inimi urât vopsite care au o cruce în centru. Problema este că acea cruce seamănă foarte mult cu crucea fascistă de pe tancurile nemțești din al doilea război mondial, … dar acestea sunt amănunte și doar nu o sa stăm noi, niște creștini, în special americani, să fim atenți la detalii d’astea. Vorba poetului: Lasă bă că merge așa.

Iar în final, videoclipul se încheie cu câteva imagini ale unui lăcaș de cult musulman. Din nou, acestea sunt amănunte inutile…

Știm cu toții, că SUA nu reprezintă un simbol al bunului gust sau al civilizației. Exemplele sunt multiple, dar Daniel Shalgau a reușit să doboare orice urmă de speranță pentru nația americană. Suntem mulțumitori Domnului că i-a pus așa de parte de noi și ne rugăm să Ii țină acolo, cât mai departe … mai ales pe “artiștii” ca Daniel Shalgau.

POST UPDATE: Întrucât nu am versurile scrise la dispoziție am făcut o greșală în înțelegerea primei strofe. Deși am ascultat de foarte multe ori piesa am înțeles greșit versurile primei strofe. Mulțumesc pentru atenționarea primită de la Daniel Shalgau. Prin urmare analiza mea nu mai este corectă asupra versurilor primei strofe.

Mi-a plăcut acest film. Mi-a plăcut pur și simplu ideea care a stat la baza realizării acestui film, și anume o societate care tranzacționa TIMPUL ca și monedă de schimb. De exemplu o cafea costa 4 ore, o călătorie cu autobuzul 2 ore, etc. Astfel în urma unor modificări genetice, fiecare om se năștea cu un cronometru pe mână și nu îmbătrânea mai mult de vârsta de 25 de ani. Însă odată atinsă această vârstă de 25 de ani, cronometrul începea să numere orele rămase din viață. Pentru a prelungi aceste ore, trebuia să muncești mult, dar și fiecare acțiune care o desfășurai în viața de zi cu zi trebuia făcută rapid. Oamenii alergau de la un punct la altul pentru a nu pierde timpul. Pentru clasa mijlocie din acea societate din viitor, TIMPUL însemna viață, și nu își permiteau luxul să îl irosească.

Ca și realizare tehnică filmul nu excelează, dimpotrivă sunt foarte multe scăpări ale producătorilor: membrii echipei de filmare care se văd în cadre, mașini care ar fi trebuit să intre în scenele de urmărire se văd cum stau pregătite (în afara scenei) pentru a intra în acțiune.

Trecând peste toate acestea IN TIME merită văzut, pentru că răscolește sufletul, încercând să îți imaginezi cum ar fi să trăim în acest fel. În acest fel în care TIMPUL să reprezinte o problemă de viață și de moarte. Pentru că azi, TIMPUL nostru este gratis și îl putem irosi cum vrem și cât vrem, dar dacă lucrul acesta se va schimba?

Ajunși în Cluj (e mai simplu să îl numim pe scurt) am fost plăcut impresionați de clădirile curate, de grija și curățenia care domnesc în locurile publice și mai ales de minunile tehnologice peste care dai în acest oraș. Toate dovedesc că autoritățile s-au străduit… desi uneori tehnica i-a dovedit pe bravii ingineri din Cluj… ca de exemplu in cazul semaforului din această intersecție:

Chiar dacă nu am înțeles prea multe din aceste semne si indicatoare, pot spune că oamenii care ne-au gazduit și cu care am petrecut cele câteva zile în Cluj au fost extraordinari. De mult nu am mai simțit o atmosferă atât de plăcută în compania unor oameni pe care i-am cunoscut pentru prima dată.  Mulțumesc!

Ziua de sâmbătă nu a început promițător…. norii, ceața și frigul ne-au ținut captivi în căldura casei. Sâmbăta a fost prima zi de conferință, ce promitea agitație mare… Concert Decean (despre care auzisem că sunt foarte buni în concertele lor), plus alte câteva trupe noi și un mesaj biblic. Ne-am îndpretat spre Casa de Cultură din Cluj, ne-am învârtit pe străduțele lăturalnice în căutarea unui loc de parcare, pentru ca apoi să ne desfătăm în Torentul Re:Generat.

Așezat civilizat pe locul meu în sala plină de adolescenți, am fost foarte șocat de decorul scenei. Acesta mi-a amintit de scenele pe care le “savuram” în tinerețea mea la TVR… având pătrate mari, oribil colorate și care clipocesc fără vreo logică. Dar am trecut peste asta fara sa mai caut un “argument” și am așteptat SĂ ÎNCEAPĂ DISTRACȚIAAAA!

Distracția a început cu Decean… Numai că parcă ceva lipsea; Publicul însetat de concerte (sau distracție) a știut in mod exemplar să facă atmosfera incendiară și să ridice din mediocritate o trupă consacrată. Să vă explic…. pentru mine Decean, este o trupă simbol. Simbol al inovației, simbol al curajului, al vocalistilor cu defect de pronunție a literei R… Imaginați-vă anii 90, când legalismul ilogic domnea în Bisericile evanghelice și orice încercare de originalitate era similară cu chinurile arderii pe rug. În această sumbră perioadă a creștinătății evanghelice românești apare trupa Decean, cu un album rock. Pe coperta albumului îi găseam pe membrii trupei îmbrăcați în blugi, bluze viu colorate și ochelari de soare. Albumul a fost o adevărată mană cerească… versuri simple și la obiect descriau lupta continuă a tanarului frustrat, prins în tranziția societății și a bisericii. Au urmat o serie de albume, tot rock, destul de bunicele, dar parcă fără farmecul acelui prim album. Acum însă, în Casa de Cultură din Cluj, am găsit trupa Decean decăzută. Originalitatea, inovația, sinceritatea, au fost înlocuite de versuri stupide și cu tentă manipulatoare, iar sound-ul copiat de pe unde se poate: Hillsong, Casting Crowns, etc. Dezamăgirea mea a culminat în momentul în care am văzut prestația lor de scenă.  Trupa Decean arăta niște oameni care s-au dat bătuți, care au cedat in lupta cu ei înșiși. Impresia mea a fost că au avut alte lucruri mai importante de făcut decât concertul din acea seara. Nici un dram de pasiune pentru ceea ce fac nu am simțit la membrii trupei Decean. Pur și simplu au apărut pe scenă chinuidu-se să evite penibilul. Să fie oare acesta apusul unei trupe mari?

După Decean a apărut pe scenă un fel de coordonator al evenimentului. Spun un fel, pentru că nu am reușit să identific exact rolul său, din spusele domniei-sale: ăăăăă și îîî citite după un evident iPad. A urmat debutul unei trupe tinere Tonea Brothers. Aceștia au apărut pe scenă într-o formulă originală, incluzând în componența trupei chiar pe tatăl lor ce cânta la trompetă și încă un membru la trombon. Excepțional, mi-am zis! În sfârșit o trupă originală! Dar originalitatea a ținut doar o piesă, dupa care cei doi au fost invitați să plece, iar  Tonea Brothers a ținut să ne arate asemănarea evidentă cu Decean prin stilul abordat, vocea solistului vocal și mediocritatea versurilor. Din tot acest debut am remarcat chitaristul care  a fost excepțional în solo-urile de chitara.

După muzică a urmat momentul spiritual. Moment susținut de un pastor din Timișoara, pe numele domniei-sale, Cristi Popa. Despre Cristi Popa citim pe site-ul oficial al conferinței:

Din păcate, trebuie să recunosc, că acesta a fost cel mai penibil moment al serii. Prestația, sau mesajul dacă vreți, a fost atât de slabă încât la un moment dat, dl Popa ajuns subiectul de glume al adolescenților din sală. Dl Popa nu a știut absolut deloc să cucerească publicul nici prin carisma și nici prin continutul discursului. Cât despre mesaj… acesta a debutat cu o serie de glume banale, și a culminat cu afirmații cel puțin dubioase. De exemplu Dl Popa, consideră ca unele meserii, ca cea de paznic sau taximetrist sunt josnice, el afirmând în timpul mărturiei sale: … Am făcut tot felul de lucruri josnice în viața mea, am lucrat ca paznic și ca taximetrist … Mai mult nu mai doresc să scriu. Doar o scurtă concluzie.

Conferința Torent din acest an a fost una slabă. În realitate nu se poate numi conferință întrucât nu a existat nicio legătură între mesaje si concerte, un fir rosu al ideilor si conceptiei, ci a fost doar un program de biserică prezentat pe o scenă amenajata oribil, într-o Casă de Cultură dintr-un oraș extraordinar. S-a putut observa lipsa de pasiune și de dedicare a organizatorilor pentru eveniment. Nu mă înțelegeți greșit. Nu am pretenția la tehnică similară cu un concert laic. Dotarea tehnologică nu mă interesează aproape deloc, ce mă interersează este pasiunea și ardoarea trupelor, artiștilor de a face ARTA. Vreau să îi văd pe scenă, in trairea lor care da forma si expresie actului artistic, deconectați de lume, … deconcetați de realitate și conectați la piesă, la muzică, la Domnul. Așa ceva nu am găsit la Torent 2011. A fost ceva similar cu o gospodină, care merge la super-market să cumpere făină și are o dilemă, ce anume să aleagă de pe raft … similar organizatorii de la Casa Tâmplarului s-au gândit să facă ceva într-un week-end. Poate o conferință, poate un studiu biblic, poate un concert, poate ceva…. Ceva penibil. Am găsit din plin tehnici de manipulare a maselor și mesaje adresate ego-ului. După o astfel de prestație, realizez că noi creștinii nu mai avem de mult timp simțul ridicolului. Sentimentul cu care am părăsit Casa de Cultură a fost de dezamăgire totală… O trupă apusă, un pastor penibil …

A existat și un lucru foarte bun la această conferință. Toate aceste penibilități au fost slavate de un public extraordinar. Publicul format in majoritate din adolescenți a reușit să nu facă de râs tot evenimentul. Prin atmosfera creată de acea mare masă de adolescenți, s-a reușit salvarea unui eveniment slab, prestația lipsita de culoare a unei trupe apuse și un mesaj biblic mediocru.

Luat ca totunitar, acesta este un album excepțional. Atunci când îl asculți simți imediat un nivel foarte înalt de eleganță și stil în realizarea lui. Spun aceasta deoarece piesele sunt foarte atent realizate astfel încât îți imprimă un sentiment de linștite și o dorință de a închide ochii spre a visa sau savura fiecare piesă, vers, sunet…

Dacă sunteți fan al celor de la Relient K, știți că mare parte a pieselor lor îți lasă în suflet un sentiment de nostalgie față de lucrurile pe care viața ni le oferă zi de zi. Ei reușesc foarte bine să surprindă prin sound și să redea prin versuri diferite stări sufletești…iubire, dezamăgire, frică, panică, etc.. Ei bine, spre surprinderea mea toate acestea nu s-au pierdut în acest album de cover-uri, ba dimpotrivă le resimiți parcă mai puternic.

Am tot ascultat și reascultat albumul is for EP, și îmi place foarte mult. Totuși nu reușesc să îmi răspund întrebarea firească care vine în minte oricărui om. De ce o trupă creștină lansează un album cu cover-uri laice? Eu unul nu am reușit să îmi răspund la această întrebare…

Chiar dacă albumul este unul de excepție și Relient K a dovedit că are gusturi bune în materie de muzică totuși unui astfel de album nu îi va locul în colecție. În primul rând nu știu de ce a fost realizat cu cover-uri laice, iar în al doile rând nu știu dacă să ascult cover-urile sau să merg să caut piesele originale să le savurez direct pe acelea.

În final, albumul este totuși bine de avut în colecție pentru că se potrivește foarte bine atunci când călătorești. Piesele merg foarte bine la drum lung, iar cover-urile sunt potrivite ca să simți starea de libertate când ești la volan…

Filmul pare că este făcut în mare grabă, iar producătorii nu alocă aproape deloc timp pentru a construi personajele din film. Pur și simplu vedem o înșiruire de caractere, prezentate pe fugă. Pe D’Artagnan îl vedem încă de la începutul filmului într-o luptă penibilă cu tatăl său și după câteva secunde este pregătit să devină un mușchetar. Se suie pe cal și pornește în drum spre Paris, unde va intra în tot felul de încurcături și lupte.

Producătorii se chinuie mult să prezinte câteva scene cu umor, care pur și simplu nu prind. De exemplu, în momentul în care D’Artagnan ajunge în Paris, priponește calul într-un loc, iar după câteva minute primește o amendă de parcare neregulamentară a calului. De ce? Doar nu este o parodie…

Există însă și lucruri bune, pentru adolescenți. Cu siguranță vor ofta la vederea lui D’Artagnan, care este prezentat ca un tinerel fraged și frumușel, care bineînețeles se îndrăgostește de o fătucă la fel de tinerică și frumoasă (Gabriella Wilde). Aceasta din urmă a dat dovadă de prea multă inteligență, de aceea și producătorii nu au vrut să îi obosească creierașul cu prea multe replici.

Cardinalul Richelieu, este jucat în acest film de Christof Waltz, dar nu cred că au nimerit-o cu dându-i acest rol. Personajul cardinalului a fost conceput mult prea banal pentru Waltz, iar în film ți se pare că nu își are locul acolo sau că nu are cu cine juca. Astfel Waltz, devine un banal actor, ceea ce el nu este… dacă ne amintim rolul său din Inglourious Basterds.

Pe lângă actori și personaje filmul are și mari aberații tehnice am putea să le spunem. În scena luptelor aeriene dintre cele două corăbii zburătoare, acestea ajung într-o furtună cu fulgere, tunete, etc.. evindent că nimic din mișcările maselor de aer dintr-o astfel de furntună nu afectează zborul și nu zguduie deloc corăbiile.

În final, acesta este un film slab sau poate bun pentru adolescenți. Sfatul meu este să nu vă  pierdeți timp mergând la cinema la acest film. Nu merită, pur și simplu.